Zau ca mi se face greata!

M-am saturat de multitudinea stirilor care urmaresc pas cu pas, in stil parca de paparazzi, moartea, ingroparea, autopsia lui Michael Jackson. Bine, in ordinea logica a “mecanismelor” mortuare si de “imbalsamare”. Ce s-a isterizat asa presa? Ce nebunie pe oamenii aia electrizati, tampiti parca de atata suferinta? Ce de lacrimi varsate pentru un om cu care nu ai nici macar un grad de rudenie nici macar pe departe sau pe care nu l-ai vazut niciodata in carne si oase? Poate demonstrez un plus de insensibilitate in ceea ce spun sau poate ca nu stiu sa apreciez o valoare. Ca Michael Jackson a fost asa zisul “rege al muzicii pop”, nu o contest.
Poate ca am scris aceste randuri din cauza ca nu m-a atras in mod special muzica regelui desi mai ascult din cand in cand. Poate ca am scris aceste randuri din cauza dezacordului propriu fata de stilul sau de viata, de imaginea cantaretului.
In afara unui anumit tip de extravaganta, in afara unui corp uman ciopartit, colorat si recolorat, a unui nas adunat in batista, a unui aspect cadaveric uneori, nimic nu atrage atentia. Nimic natural in invelisul biologic al acestuia. Dar atragi atentia si prin frumusete, si prin naturalete, si prin lipsa lor. CTP spunea ca Michael era un fel de cyborg, un fel “om” intr-o lume virtuala. Foarte bine surprins acest aspect al vietii artistului.
Nu imi vin in minte decat aspecte grotesti – din punctul meu de vedere- cu defunctul balansandu-si deasupra unei balustrade, in fata unei alte multimi indobitocite parca, primul copil. Alt moment in care presa a transmis intregii lumi imagini parca rupte din Start Treck.
Imi vin in minte imagini surprinse la diferite evenimente mondene in care artistul isi facea aparitia cu tot felul de masti de protectie pe fata, prea sensibil, prea artificial pentru smogul londonez sau pentru soarele californian.
Ar spune poate fanii ca, vezi Doamne, a fost un adevarat sacrificiu uman sa ai puterea sa iti schimbi culoarea pielii, sa tragi un semnal de alarma asupra conditiei negrilor in societate, in general. Poate asa o fi dar, personal, nu vad intr-un asemenea comportament decat un anumit tip de excentricitate mediatizata.
O astfel de isterie a fost cand a murit printesa Diana dar ceea ce a facut aceasta in cadrul Casei Regale a Marii Britanii e de necomparat. Apoi parca nu am auzit atata valva in momentul in care a murit Luciano Pavarrotti, spre exemplu.
Nici macar nu ma intereseaza daca doctorul sau personal a fost gasit, daca a disparut sau nu, daca exista suspiciuni asupra dozei de medicamente luate sau administrate. Nici macar nu ma intereseaza daca familia decedatului vrea o noua autopsie. Mi se pare macabru, lugubru. Parca s-a uitat ca moartea, ca si nasterea sunt, cel putin in culturile europene, momente de intimitate, de tristete sau de bucurie, dupa caz. Oare ce ar putea sa mai urmeze? In direct autopsia. Poate se duce Dan Diaconescu sa filmeze “in exclusivitate”, episodul numarul doi dupa moartea lui Dolanescu. Sau, cine stie: impartirea cu pumni si urlete in familie a averii castigate si pierdute, a proprietatilor si castelelor artistului. Sau iesirile scandaloase ale sotiilor mai mult sau mai putin fidele care sa declare ca primii doi copii nu sunt de fapt ai cantaretului asteptand cu sufletul la gura un abonament international in emisiunea moderatoarei Oprah pe bani grei.
Mai lasati-ma, fratilor: presa, televiziuni ale lumii, paparazzi sau fani storsi de lacrimi, tavaliti si calcati in picioare unii de altii, albi sau negri, europeni sau hispanici sau de unde ati mai fi!