La nivelul aproape a oricarui stat exista functia primului-ministru. In baza textelor constitutionale, primul-ministru este seful executivului, functie pe care acesta o poate indeplini de unul singur sau o poate imparti cu presedintele in functie de tipul de regim existent la nivelul statului respectiv: regim parlamentar, semiprezidential sau presidential. Prin raportare la cazul SUA, functia primului-ministru nu exista, seful executivului fiind presedintele. In Franta, sefia executivului este impartita intre presedinte si prim-ministru, insa vizibilitatea mediatica si nu numai apartine presedintelui. Amprenta semi-prezidentialismului e vizibila.
In regimurile parlamentare, primul cuvant de spus il are Parlamentul. Cu toate acestea, a defini un regim ca fiind parlamentar nu se poate face decat prin raportare la relatiile dintre legislativ si executiv. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre premiership in functie de pozitionarea primului-ministru in raport cu executivul, cu ministerele. Intr-o asemenea situatie, primul-ministru poate fi “primul deasupra egalilor”, “primul intre inegali” sau “primul intre egali”. Daca pentru ultimul caz, raporturile stabilite la nivelul executivului contureaza un parlamentarism pur sau traditional, i-as spune eu, celelalte doua cazuri ofera un design institutional aparte identificabil in state precum Germania - pentru raporturile “primul intre inegali”- sau Marea Britanie – pentru raportul “primul deasupra egalilor”. Ambele regimuri si, cu precadere, cel al Marii Britanii ofera un plus de vizibilitate primului-ministru.
Si in Rusia raporturile in care primul-ministru este prins ii confera acestuia un plus de vizibilitate. De fapt, in baza textului constitutional, primul-ministru rus este cel ce trebuie sa asigure functiile administrativ-executive intre administratia centrala si cele 89 unitati teritoriale locale. Cu toate acestea, stafeta e inmanata de la presedinte la prim-ministru, iar jocul de putere si competentele celor doi, in Rusia anului 2009, se impletesc intr-o maniera extrem de stransa. Facand predictii, probabil ca “mostenitorul” lui Medvedev va fi presedintele urmator iar acesta din urma prim-ministru.
O noua dinamica supranationala pare insa sa anime statele europene dincolo de logica statala, interna. Prin raportare la institutiile comunitare, functia primului-ministru pare a fi valorizata inca o data in plus mai ales in aceste state in care statutul premierului depaseste acea logica de tipul “primus inter pares”.
Tratatul de la Lisabona, a carui ratificare e asteptat sa se produca in momentul in care Irlanda il va aproba prin referendum propune o noua functie comunitara. Presedintele Uniunii. Presa vehiculeaza numele lui Tony Blair pentru aceasta functie. Desi Gordon Brown si Laburistii au scazut extrem de puternic in sondaje si la ultimele alegeri europene au inregistrat un esec, legea bipartidismului precum si principiul electoral al majoritarismului cu deviza “the winner takes all” anuntand o viitoare victorie a conservatorilor britanici, Marea Britanie ramane in carti la nivel European. De altfel fostul lider laburist, initiatorul noului-laburism, pare potrivit pentru presedintia Uniunii in raport cu fostul premierul spaniol. Mai mult, respingerea Tratatului tocmai in Irlanda poate pune o forma de presiune asupra negocierilor pentru viitoarea functie si pentru viitorul presedinte.
Se pare ca jocurile de putere la nivel European se duc intre fosti prim-ministri care, fara indoiala, ca detin suportul politic al partidelor proprii. Va fi interesant de urmarit care vor fi raporturile de forte intre state, ce lideri vor impune, care va fi forta reala a grupurilor de partide europene. Si spun asta deoarece, pentru noua functie, majoritatea parlamentara care ar putea impune un anumit curs de actiune pentru numirea viitorului presedinte ar putea avea un cuvant de spus. In acest moment socialistii europeni si, implicit, laburistii britanici pot sa apara intr-o situatie teoretica, sa-i spun, de “coabitare politica” prin sustinerea lui Tony Blair.
Situatia apare asadar ca o provocare la adresa constructului institutional European in raport cu nivelul statal si poate contura noi formule institutionale viitoare si chiar organizatorice: federalism sau mai putin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu