Anonimul locurilor iti strecoara tristetea imposibilitatilor si calci pe drumuri insotit doar de curiozitatea imediata si de speranta ascunsa ca vei putea, macar, retine vizual, poate chiar olfactiv ceva din splendoarea valurita a coastelor, a padurilor, a pasunilor, a salcamilor infloriti, a peisajului ala “semanatorist” pe care l-ai invatat si te temi ca-l uiti (desi poate e mai bine, uneori, sa-l uiti).
Cum stie EL sa ne duca “inapoi”, sa ne faca tineri, sa ne transmita intelepciunea batranilor, sa zambim copilareste si sa iubim fara prejudecati, sa uram fara furii, sa retraim tristetea caderilor si triumful norocului, sa ne refaca romani, asa venetici cum suntem.
Ce sentimentalism desuet poate fi textul asta, lalaiala nostalgica, zic, din care nu vad cum EL ar putea iesi basma curata si macar daca ar fi vina lui, rupe baerele inimii, e drept, de atata amar de ani, dar o face onest, poate chiar mai mult, pasionat, incins, “asezat” solid pe versul romanesc ivit din ascunzisurile lumii aleia de care stim cate ceva, dar despre care mai mult concepem imaginativ.
"Menestrel la Curtile Dorului"-numeste EL, candva, desfasurarea aia de trairi ivite din pamantul asta vitregit, dar viabil -si eu ma intreb cum s-ar putea traduce “dor” in engleza, nu de alta, dar stiu ca e absurd sa si incerc, nici “torment”, nici “nostalgia”, nici “sorrow”,
nici toate la un loc nu se pot apropia de sensurile adanc spirituale, profund emotive, sfasietor solitare ale romanului in dor.
De fapt, de ce m-am apucat sa vorbesc despre dor? Amintindu-mi in acesta dimineata de o persoana care imi spunea cu mai multi ani in urma, pornind de la numele meu, ca e singurul cuvant ce nu are echivalent total prin alte parti. Un fel de “Romania land of choice”.
Dor este un intrand, o usa crapata numai atat cat sa putem arunca o privire, trebuie sa stim ce se afla “dincolo”, acest dincolo – fie inauntru fie in afara - pur si simplu aflat undeva unde ni se inchid usile “in nas”, descoperim misterul numai daca ne ingaduim curiozitatea sau poate nu curiozitate, o inevitabila neliniste de teama careia trebuie sa scapam altfel copleseste. Dorul asta e, de fapt, o belea romaneasca de care e inutil sa incercam a scapa, ne strecoara nelinisti uneori inexplicabile alteori spaime determinante,
dar de cele mai multe ori un spleen neidentificat asa ca o durere surda impotriva careia este inutil sa incercam a lupta de vreme ce habar n-avem cum s-o identificam.
Dar EL ii gaseste prea bine rezonantele. Asculti, taci, il simti dar, in cuvinte, nu poti sa-l exprimi. Sau in incercarea de a-l exprima il exprimi extrem de prost. Si totusi EL poate: Tudor Gheorghe.
Created by a Spin Doctor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu