Ceea ce s-a intamplat cu Adrian Nastase, recunosc, m-a pus pe ganduri. E dificil sa te pozitionezi obiectiv, sa zicem, in raport cu condamnarea sa si cu actul sau suicidal.
Strict in raport cu omul politic Adrian Nastase, personal, nu pot decat sa declar ca poate a fost cel mai bun prim-ministru al Romaniei din 89 incoace. Ca treneaza asupra sa acte de coruptie in dosarele pe care n-am avut la modul real si aplecat rabdarea sa stau sa le urmaresc si sa le citesc, e posibil sa fie asa. Ceea ce-mi creeaza o dificultate de perceptie este amestecul dintre multitudinea informatiilor din dosarele sale, puternica mediatizare, procesele continue, tracasarea continua pusa pe fondul ideii de coruptie la nivelul Romaniei intregi si, in acelasi timp, sentintele ambigue, scaparile care au tot aparut in procesul de justitie.
In raport cu omul Adrian Nastase, il consider un profesor universitar de drept excelent, un intelectual ale carui competente nu pot fi puse sub semnul intrebarii, un diplomat si un om cu statura diplomatica. Toate acestea sunt admirabile.
Ori, in acest context, actul sau ma si surprinde, ma si uimeste, ma si dezamageste, in acelasi timp.
Ce ma surprinde? Ma surprinde pentru ca vedeam in postura omului Adrian Nastase un barbat puternic, calm, echilibrat care nu te-ar face sa te gandesti ca el insusi se gandeste la astfel de finaluri. Dar si un om demn (asa dupa cum se intelege demnitatea lui, nu discut aici daca onesta total sau nu), deci demn, cu o demnitate orgolioasa, putina pe linia sangelui albastru, care, da, m-ar face sa-i pot intelege gestul.
Ce ma uimeste? Ma uimeste faptul ca, daca gestul sau este o consecinta a presiunilor acumultate de acesta, lucrurile acestea totusi nu s-au vazut. E iarasi aceeasi distinctie dintre ceea ce este public si ceea ce este privat in viata unui om, in general, distinctie care, de cele mai multe ori, ascunde "monstri", ascunde temeri, ascunde frustrari, ascunde dureri, ascunde pasiuni, ascunde lipsuri sau surplusuri nejustificabile.
Ce ma dezamageste? Ma dezamageste cumva solutia aleasa de Nastase la acest moment. Faptul ca a incercat sa se sinucida nu il vad ca pe un act de renuntare, ci ca pe un act de posibila ipocrizie. Incearca sa-ti duci crucea si cand este bine, si cand este rau, in alte cuvinte. Sau poate nu neaparat un act de ipocirzie, cat mai ales un act de egoism.
Asta doar asa pe o linie strict de interpretare "psihologica". In rest, ca fapt politic, cred ca aceasta condamnare a sa va avea o relevanta reala atunci cand TOTI, dar absolut TOTI "furaciosii", coruptii tarii vor fi condamnati. Sa fim seriosi, vorbim "istorii".
Sunt alte exemple de "personaje" cu mult sub nivelul lui Nastase care merita a fi condamnati. Nu se intampla nimic si nu se va intampla nimic. De aceea, cred ca "episodul Nastase" (cam dur spus in raport cu trairile umane pana la urma urmei ale unui om) nu va fi decat un "fals punct culminant dintr-un film cu acelasi deznodamant".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu