Impresie de Paste

Fac ce fac si ajung iar la cele bisericesti si "sfinte". Desi incerc sa-mi pastrez evlavia (vezi doamne), nu pot si iar ma apuca ironiile. De ce astea? Pastele "asta" m-a podidit si pe mine credinta. Am zis sa ma duc la Biserica, la Prohod, la Inviere, ca "oamenii seriosi". Asa ca m-am pornit sa ma duc la Prohod. Cu sufletul "cernit" am plecat spre Biserica. In minte imi faceam socoata si ma gandeam ca n-am mai calcat intr-o Biserica de vreo trei ani (in scopuri pur de credinta personala) si nu m-am impartasit si spovedit de vreo noua. Mai ca ma napadisera remuscarile. "Cat pacat pe capul meu...", "Asa fata de crestin am eu...". In fine, de astea. Desi imi jurasem ca n-am sa mai calc in viata mea intr-o Biserica (decat in scopuri pur turistice daca e cazul), pe drumul spre lacasul de cult se tot bateau cap in cap astfel de ganduri. "Totusi nu e bine, nu e frumos...", "N-am nici cea mai mica tragere de inima, nu simt in niciun fel vreun dram de credinta in ceva minim...", "Iar nu e bine...". "Hai sa incerc..."
Asa ca am incercat. Imi zic: "Si asa m-am saturat de artificialitatea orasului, hai sa vad ceva autentic si poate cine stie poate trece si peste mine vreo boare de credinta." Cu astfel de ganduri, am strabatut drumul pana la Biserica. Ajunsa in fata portii, zic, hai sa-mi inchid telefanele daca tot le luasem cu mine. Imi inchid asadar telefoanele pe un fundal sonor de cantari bisericesti extrem de bine puse la punct. Mai ca mi se inmuia sufletul. Intru asadar in curtea Bisericii, apoi in cladirea sfanta, fac toate cele cuvenite (amintindu-mi vag din copilarie, de la bunica cam ce trebuie) si ma asez si eu ca omul in asteptarea harului divin. Desi din start am incercat sa-mi dau silinta, sa cred, sa vreau sa cred, tot cheful mi-a pierit in cateva momente. Biserica copilariei mele(sic), alba, plina de oameni, de cantareti evalviosi, era aproape goala tocmai in Vinerea Mare. Apoi in loc de covoarele atat de atent ingijite si de curatate de gospodinele satului acum un parchet lucios iti lua ochii numai bun parca de dat cu patinele. In loc de vitraliile de mai demult, termopanele de la geamurile inalte parca atrageau soarele care mai ca mijea dupa deal. Culmea, sunetele frumos acordate erau cantate intr-un fel de playback de un cd de pe undeva din altar. Mi-a pierit minima traire de evlavie instantaneu. Mai mult, in timp ce ma agatam de o minima speranta ca poate, poate nu e o greseala ca am venit, preotul (cu scuzele de rigoare pentru fetele bisericesti) a iesit val vartej din altar, pe una dintre usitele alea cu denumiri intortocheate, cu telefonul la ureche, comunicand ceva important (probabil) cu cineva. In Biserica daca erau vreo douazeci de oameni pe care nu ii cunosteam. Locurile copilariei mele imi erau total straine si cei din jur la fel. Dupa acest raid de tehnologie "bisericeasca", am plecat. Daca mai aveam vreo minima indoiala fata de cele bisericesti, acum imi era total spulberata. Am inchis un capitol definitiv, am rupt total niste legaturi "ale tineretei", "ale pamantului"...