Ieri mi-a spus un amic: “Familia e singura care te iubeste neconditionat, e singurul sprijin real pe care il ai in momentele grele…asa comunisti (citat din vorbele autorului), asa paranoici cum sunt uneori, nu-ti vor decat binele in mod sigur”, indubitabil as spune eu.
Mi-am dat seama ieri ca in ultimii vreo doisprezece ani, cel putin, i-am spus EI la telefon:”ma bucur ca m-ai sunat, mai suna-ma”. Vorbele m-au cutremurat ulterior intelegand poate gradul de raceala cu care am tratat-o in trecut. Si nu e vorba aici de lipsa vreunui sentiment neconditionat. Chiar nu. Oricum vorbele mele m-au cutremurat. Oare de ce e langa mine? Oare de ce imi sprijina fiecare pas pe care il fac si oare de ce ma intelege mai ales cand gresesc ?
Ma doare sa vad ca iar a avut dreptate. De principiu, nu fug de nicio responsabilitate dar in ultimele zile ma roadeau vorbele anticipate care imi sunau in urechi fara sa fi fost rostite. Apoi a venit momentul cand tot ceea ce urechile mele auzisera fara sa auda s-a materializat.
Durerea venea de undeva din adanc stiind ca avea dreptate, ca eu stiam ca are dreptate, ca eu insami ii dadeam dreptate si imi dadeam aceeasi dreptate si ca eu parca nu voiam sa vad ca frumusetea frunzelor verzi e trecatoare, ca trandafirii frumosi si nebuni cum sunt nu se transforma in altceva decat in bucati de materie scortoasa, fara miros si fara prospetime.
Durerea venea de acolo de unde ego-ul propriu risca sa faca judecati de valoare legate de un anumit grad de paranoia, de posesivism, fara a fi in mod real. Jucam iar un joc de poker doar cu carti de trei si de patru in mana. Imi permiteam sa dau nota zece unui joc despre care toti imi spuneau din start ca e falsificat, ca e pierdut. Dupa atatia ani am inteles iar si iar ca nu ai voie sa joci periculoase pentru suflet.
Durerea venea din vorbele spuse de atatea ori:"e decizia ta", stiind ca decizia mea e poate proasta, ca mizam pe ea ca fiind perfecta, stiind ce inseamna 'acel lovit cu capul de pragul de sus al usii" si apoi restul rationalitatii proprii.
Si iar mi-au venit in minte vorbele EI in care iar imi spuneau care sunt regulile jocului. Si nu imi venea sa le cred desi stiam ca e asa si imi doream calea mea fara interferente puierile. Si pe EA am ranit-o, si pe EA am neglijat-o pentru vise furate si sadite fara fundament.
Am uitat sa vad cosuletele proaspete, cu flori de geam de bucatarie, mereu inflorite, mereu primitoare, desi am stiut ca sunt mereu acolo.
Am uitat ochii aceia caprui care se fac verzi de fericire pentru un simplu gest sincer si neconditionat.
Am uitat.....am uitat.....am uitat...mereu am uitat...
2 comentarii:
E ciudat pentru mine sa citesc asemenea randuri pe blogul tau.Sincer spun ca nu as fi crezut ca dorul de cineva te va face pe tine sa iti deschizi fortareata.Intotdeuna am spus ca zambetul unui om trist e mai dureros decat lacrima celui care plange.Poate parea o fraza invechita, dar de cele mai multe ori arata partea adeverata, iar cel putin pentru mine e in fiecare zi tot mai noua, asa ca o repet de cate ori am ocazia.E pacat ca uneori uitam ca exista lucruri care sunt fara a le vedea, si zile care trec fara a le simti.
Stii cand am vorbit sau de cate ori am tot vorbit si mi-ai spus la un moment dat vreo doua lucruri care mi s-au intiparit in minte. Mi-ai spus o data "cine te face sa suferi, nu merita respectul tau", apoi, parafrazand, "vorbele mari spuse si puse in fata unor fapte mari nu tradeaza decat neseriozitate si nebunii de moment". Nu stiu cat le-am crezut atunci. Stii ca ti-am cerut parerea si asta mi-ai spus. Oricum ai avut dreptate. Iti poti inchipui ce s-a intamplat. Merci de sfaturile bune date atunci. Doar prietenii adevarati te vad si cand esti fericit, multumit, dar si nefericit sau cand suferi.
Merci inca o data de sfaturi. Sa-ti mearga bine acolo unde esti si sper sa ne mai "auzim" macar pe un messenger la o vorba. AAAA si mi-am adus aminte, ai mai promis poze pe parcurs :)
Trimiteți un comentariu