Voci critice la politica externă a lui Traian Băsescu

Am gasit hoinarind pe net un articol interesant. Am zis ca merita citat. Pus la categoria "bilant":

august 25, 2009 in George Visan, International, Posts by author | Tags: Adrian Cioroianu, Calin Popescu Tariceanu, Cristian Diaconescu, Kosovo, Lazăr Comănescu, Marea Neagra, Mihai Răzvan Ungureanu, Nabucco, NATO, politica externa, Romania, Rusia, securitate energetica, Sinergia Mării Negre, SUA, Traian Băsescu, Ucraina, UE | by George-Adrian Visan

În martie 2009, Revista 22 a publicat un bilanţ critic al politicii externe a României în mandatului lui Traian Băsescu, realizat de Ileana Racheru şi Octavian Manea. Dosarul celor doi are meritul de a privi dezinhibat şi nepartizan politica externă a României şi de a evidenţia direcţiile şi rezultatele acesteia în timpul celor aproape cinci ani de când Traian Băsescu a devenit preşedinte. În linii mari sunt de acord cu concluziile acestui bilanţ. Totuşi, voi evidenţia anumiţi factori care au influenţat în mod decisiv politica externă a României între 2004 şi 2009.

Un factor decisiv, dar neglijat în bilanţ, a fost impactul personalităţii lui Traian Băsescu asupra politicii externe româneşti. Rolul lui Traian Băsescu în politica externă a fost hotărâtor în aceşti 5 ani ,impunând opţiunile şi priorităţile şi neacceptând abaterile de la acestea. Declaraţiile sale tranşante şi proiectele politice au marcat politica externă a României. Nu se poate vorbi de o izolare a României pe plan extern, aşa cum acuză criticii săi, dimpotrivă mandatul său a fost caracterizat de activism diplomatic.


La nivel instituţional, preşedintele României are un rol central în realizarea/implementarea politicii externe, atribuţiile sale în acest sens fiind stabilite de Constituţie. Procesul luării deciziilor în cadrul politicii româneşti presupune cooperarea a trei instituţii: Preşedinţia, primul ministru(Guvernul) şi Ministerul de Externe. Conflictele de politică internă care au determinat destrămărea Alianţei DA s-au reflectat negativ asupra politicii externe românesti. În 5 ani, România a avut 4 miniştri de externe: Mihai Răzvan Ungureanu, Adrian Cioroianu, Lazăr Comănescu şi Cristian Diaconescu. Dacă adaugăm şi interimatul asigurat de Călin Popescu Tăriceanu (martie-aprilie 2007) rezultă că România a avut în timpul mandatului lui Traian Băsescu 5 miniştri de externe. Instabilitatea instituţionlă generată de frecventele schimbări de miniştri de Externe, a căror calitate a variat, a afectat în mod negativ calitatea şi coerenţa politicii externe româneşti.

Schimbările dese de la conducerea Ministerului de Externe nu au însemnat neapărat eşecuri majore în politica externă a României. Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Cioroianu au fost victimele conflictului dintre Traian Băsescu şi fostul său partener de coaliţie şi guvernare, Călin Popescu Tăriceanu. Singurul conflict serios pe teme de politică externă dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu a avut loc în momentul în care primul ministru a luat decizia unilaterală de retragere a trupelor româneşti din Irak.

Chiar dacă Călin Popescu Tăriceanu poate fi caracterizat ca fiind un politician pro-european şi Traian Băsescu ca fiind atlanticist, tensiunile dintre cei doi nu au avut ca substrat opţiunile de politică externă – politica externă a fost „victima” conflictului politic şi instituţional dintre cei doi.

Relaţiile cu Ucraina: Nu cred că România avea vreo şansă să oprească construcţia Canalului Bâstroe, chiar dacă acesta îi pune sub semnul întrebării cvasimonopolul asupra controlului gurilor de vărsare ale Dunării în Marea Neagră. România îşi poate menţine însă poziţia prin amenăjări ulterioare ale cursului fluviului şi prin scăderea taxelor de tranzit. Procesul câştigat la Haga cu Ucraina în privinţa delimitării platoului Mării Negre este important nu pentru accesul la resursele (potenţiale) de acolo, ci pentru stabilirea clară a suveranităţii României şi controlul efectiv al graniţei maritime. Chiar dacă rezultatul procesului nu a fost din punct de vedere juridic niciodată pus la îndoială, poziţia României fiind fundamentată pe jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie, victoria are o semnificaţie morală importantă pentru români, obişnuiţi mai mult să piardă teritorii decât să le câştige. Atât preşedintele Viktor Iuşkeno cât şi Traian Băsescu au instrumentalizat temele din relaţia bilaterală pe scena politică internă, cu declaraţii naţionaliste, care au lăsat impresia că relaţiile româno-ucrainiene sunt mult mai tensionate decât sunt în realitate.

România şi regiunea Mării Negre: Politica externă a României din ultimii cinci ani la Marea Neagră reprezintă un caz clasic de neadecvare a intereselor la mijloacele disponibile. România a adus pe agenda internaţională a UE şi a Statelor Unite regiunea Mării Negre pentru a contrabalansa condominiul ruso-turc din această regiune. Greşeala fundamentală a politicii externe a României la Marea Neagră a fost că a încercat să atragă actori din afara regiunii, fapt ce a generat la Moscova şi Ankara percepţia că Bucureştiul ar fi vectorul intereselor acestor actori terţi. O a doua greşeală a fost faptul că România nu a înţeles decât prea târziu că regiunea Mării Negre are o prioritate secundară în politica externă americană, iar Uniunea Europeană nu poate veni decât cu iniţiative soft, cum este Sinergia Mării Negre. Singurul succes notabil în Marea Neagra a fost semnarea în luna iulie a acestui an a acordului de tranzit pentru Nabucco (care nu echivalează neapărat cu realizarea proiectului). Nabucco are nevoie de furnizori, (conducta a fost proiectată înainte ca aceştia să fie identificaţi). În plus, România şi celalalte ţări implicate în proiect trebuie să concureze cu Rusia, care face tot ce îi stă în putinţa pentru a-l submina.

Războiul de anul trecut dintre Georgia şi Rusia a reprezentantat o evoluţie regională îngrijorătoare. În primul rând, a relevat faptul că regiunea este instabilă din punct de vedere politic, regimul instaurat în urma revoluţiei portocalii din Georgia (condus de Mihail Saakaşvili) a avut un comportament imprevizibil şi periculos.

În al doilea rând, Rusia este pregătită să răspundă militar prin incursiuni militare în regiunile separatiste ale statelor aliate cu Occidentul .

În al treilea rând, candidatura Georgiei la NATO nu a garantat securitatea acesteia (şi a regiunii Mării Negre).

În ultimul rând, conflictul ruso-georgian a demonstrat vulnerabilitatea traseelor energetice (conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan aproape a fost tăiată de atacurile aeriene ruseşti).

Impactul asupra politicii externe româneşti în Marea Neagra nu poate fi subestimat, forţând practic o realinierea a acesteia. România a renunţat, practic, la internaţionalizarea rapidă a Mării Negre, preferând să coopereze cu Turcia pe teme legate de securitatea regională şi energetică.

Relaţiile cu Rusia: În timpul mandatului lui Traian Băsescu, relaţiile cu Rusia nu s-au îmbunătăţit şi au continuat o traiectorie descendentă. Această situaţie a fost cauzată de interesele divergente ale celor două state în chestiuni considerate a fi fundamentale: internaţionalizarea Mării Negre, extinderea NATO în spaţiul ex-sovietic, utilizarea de către SUA a unor baze de pe teritoriul României în sprjinul operaţiunilor din Orientul Mijlociu şi Afghanistan. securitatea energetică şi conflictul din Transnistria. Singura poziţie comună pe o temă de politica internaţionala a fost nerecunoaşterea independenţei Kosovo, ambele state contestând declaraţia de independenţă a autorităţilor de la Pristina şi au susţinut suveranitatea şi integritatea teritorială a Serbiei. Raţiunile politice care au condus la această coincidenţă au fost însă foarte diferite: România a respins declaraţia din considerente de politică internă, văzând în Kosovo o sursă de inspiraţie pentru mişcarea autonomistă maghiară din ţinutul secuiesc, şi pentru a împiedica fărâmiţarea excesivă a Serbiei (ce ar împinge-o într-o alianţă cu Rusia), în timp ce Rusia vede în Serbia un cap de pod în Sud-Estul Europei pentru politica sa externă. În timpul mandatului lui Traian Băsescu, atât el cât şi miniştrii din cabinetul liberal al lui Călin Popescu Tăriceanu au sperat în relansarea relaţiilor cu Rusia, în special a celor economice. Acest lucru nu s-a putut realiza din cauza intereselor divergente ale celor două state, cât despre accesul la piaţa rusă, dorit de unele grupuri de interese din România, acesta presupune un preţ politic care nu poate fi însă acceptat. Declaraţiile cu tentă naţionalistă ale preşedintelui Băsescu au afectat foarte puţin relaţiile bilaterale, fiind cel puţin ignorate la Moscova, care ştia foarte bine că acestea vizau o audienţă internă. O tensionare a relaţiilor bilaterale a avut loc în ultimele 6 luni( scandalul de spionaj cu legături la Kiev şi Moscova şi alegerile din R. Moldova, unde Rusia a sprijinit în mod făţis tabăra comunistă şi a acuzat România pentru incidentele care au urmat scrutinului de la 7 aprilie).

Relaţiile cu R. Moldova: Interesele României în R. Moldova ţin de integrarea acesteia în structurile euro-atlantice şi scoaterea din sfera de influenţă a Rusiei. O R. Moldova ostilă la graniţă şi satelit al Federaţiei Ruse ar reprezenta un risc politic şi de securitate foarte mare pentru România. Ecuaţia este complicată şi de naţionalism, o bună parte dintre români fiind sensibili la posibilitatea reunificării cu R. Moldova. Cartea naţionalistă a fost jucată abil de Traian Băsescu în politica internă, dar cu mai puţin succes în relaţiile bilaterale. Declaraţiile privind posibilitatea unei reunificări, chiar şi în cadrul UE au agravat tensiunile diplomatice. Relaţiile bilaterale au atins cel mai scăzut nivel în aprilie 2009, când guvernul moldovean a acuzat România de instigarea la violenţă în timpul protestelor de stradă din Chişinău şi a impus un sistem de vize pentru accesul cetăţenilor români în R. Moldova. Victoria opoziţiei în alegerile anticipate din R. Moldova deschide oportunitatea relansării relaţiilor bilaterale.

NATO şi UE: Cel mai mare succes diplomatic al României în timpul mandatului lui Traian Băsescu a fost organizarea în 2008 a summitului NATO la Bucureşti.

Ca membru UE, România are o lipsă acută de strategie şi este în continuare monitorizată la capitolul justiţie.

În plus, România a găsit cu greu sprijin din partea statelor UE, obţinând finanţare pentru proiectul Nabucco după ce şi-a utilizat veto-ul în CAGRE. Germania şi Italia nu sprijină eforturile de asigurare a securităţii energetice, preferând relaţiile privilegiate cu Rusia.

România trebuie să „înveţe” să creeze coaliţii cu state membre ale UE care împărtăşesc aceleaşi obiective pentru a-şi promova interesele în domeniul securităţii energetice. Un succes notabil la nivel european este semnarea unui parteneriat strategic cu Franţa în februarie 2008.

Relaţiile cu SUA: Cea mai importantă relaţie bilaterală a României este parteneriatul strategic cu Statele Unite încheiat în 1997. Mandatul lui Traian Băsescu reprezintă apogeul acestei relaţii, fiind marcat de implicarea SUA în problemele Mării Negre şi desfăşurarea de trupe americane pe teritoriul României.

Cooperarea cu SUA a scăzut în intensitate începând din 2008, în urma războiului dintre Georgia şi Rusia şi a alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Este posibilă o relansare a parteneriatului strategic în 2010, după alegerile prezidenţiale din România. În cadrul parteneriatului strategic au apărut şi teme sociale cum este includerea cetăţenilor români în cadrul programului Visa Waiver. Relaţiile economice nu sunt la fel de dezvoltate cum sunt cele politice şi militare, principala cauza fiind percepţia oamenilor de afaceri americani potrivit căreia România este o ţară coruptă.

Relaţiile româno-americane ar putea fi afectate de afacerea Bechtel, care ar genera un sentiment profund anti-american la nivelul populaţiei. De asemenea, achiziţionarea de avioane de luptă în viitor, ar putea afecta negativ relaţiile bilaterale, dacă în jurul tranzacţiei ar plana acuzaţii de corupţie sau dacă România ar opta pentru avioane la mâna a doua (într-un contract care ar fi perceput ca fiind dezavantajos de către opinia publică şi opoziţie).

Concluzii:

Mandatul lui Traian Băsescu(2004-2009) a marcat consolidarea puterii preşedintelui în procesul de formulare a politicii externe.
Perioada 2004- 2009 a fost marcată de o activitate diplomatică intensă.
Procesul de formulare a politicii externe a fost afectat de instabilitatea politică internă şi de schimbarea frecventă a miniştrilor de Externe.
Incoerenţele din politica externă românească s-au datorat asumării unor obiective mult prea ambiţioase, în raport cu mijloacele disponibile.
Temele de politică externă au fost instrumentalizate pe scena politică internă.
Nu se poate afirma că România a fost izolată din punct de vedere politic din cauza alegerii lui Traian Băsescu ca preşedinte în 2004.
Se impune reevaluarea obiectivelor de politică externă pentru a fi în conformitate cu mijloacele disponibile.

George VIŞAN


Ca sa nu mai amintim de episodul preluarii in toata presa internationala a ultimelor evenimente legate de afacerile familiei Basescu. Numai la noi se poate din toata Europa asta.