Nici nu s-a terminat bine de “impartit cascavalul in judete” ca s-a si aprins discutia privind „viitorul Romaniei” si candidatii la presedintie. De fapt, cum pentru PD-L nominalizarea e sigura, anuntarea oficiala a unui nume pentru PSD se transforma intr-o actiune de genul „a pune degetul pe rana”.
Presa nationala vehiculeaza vreo patru nume din partea familiei social-democrate: Mircea Geoana, Sorin Oprescu, Adrian Nastase si Cristian Diaconescu. Asta pana acum. Intr-o logica proprie, as remarca urmatoarele.
Cristi Diaconescu, mie-cel putin, imi lasa impresia modelului de politician raliat „celei de-a treia cai”. Bun orator, cu viziune si deschidere la nivelul partidului, perdant, totusi, in ultima confruntare cu electoratul atat in fata lui Blaga cat si in fata lui Oprescu. Pare a fi un politician de perspectiva dar inca „necopt” pentru o candidatura la prezidentiale contra lui Basescu. Mai mult, plasarea sa la ministerul de externe, nu face decat sa-l puna intr-un con de umbra prin tipul portofoliului oferit: ca reprezentant al statului in politica externa alaturi (subliniez) de presedintele tarii.
Nastase apare si el in „indexul politic” al ultimelor zile. Desi presa a insistat pe declaratia sa in care anunta ca nu vrea sa fie in postura de „candidat-iepure”, trebuie remarcata pozitionarea opiniei publice (mass-media ma refer) pe ideea de refuz. Am urmarit cu atentie declaratiile lui Nastase date la Sinteza Zilei pe 21 ianuarie, la buletinele de stiri. Interpretarea mass-mediei a fost una inexacta. Nastase nu a spus ca nu ar vrea sa candideze pentru presedintie. A declarat ca nu vrea sa fie „candidatul-iepure” in conditiile in care PSD-ul a incheiat acel protocol de guvernare cu PD-L. A declarat ca, in conditiile in care se va merge pe ideea unui „candidat serios”, oferta pentru el ramane posibila si deschisa. Pozitionarea sa publica fata de subiect (cu o seara inainte sau vreo doua fusese prezent si in emisiunea Gabrielei Vranceanu-Firea) nu ma face decat sa concluzionez ca: fie era necesar sa traga un semnal de alarma asupra intentiilor sale de posibil candidat, fie sa-l „avertizeze” ex ante pe Geoana fata de pozitionarea fata de Basescu. As mai atrage atentia asupra unei nuante a vorbelor sale: cea referitoare la definitia „candidatului-iepure”care s-ar rezuma la sintagma „candidat ce alearga singur”(dupa spusele sale). Altfel spus, campaniile electorale se duc pe voturi ce vin din teritoriu, de la organizatii sau colectate cu ajutorul organizatiilor, iar cel care va fi desemnat va trebui sa aiba un suportul unic al partidului.
Geoana pare a fi doritor el insusi de aceasta functie. Am citit in Cotidianul un articol din 25 ianuarie in care acesta declara ca daca partidul ii va cere sa candideze, atunci „isi va onora” organizatiile. Mai mult, „doleantele” au si inceput sa apara dupa intalnirea de la Iasi. Candidatura lui Geoana la presedintie nu mi se pare decat o mare greseala pe termen lung. Spun asta deoarece pozitionarea sa nu il va transforma in altceva decat intr-un alergator fara cursa. Va fi precum acei adjuvanti ai olimpicilor care ofera apa de pe margine.
In fine, Oprescu mi se pare cel mai potrivit pentru a candida. Castigator in alegerile pentru Primaria Capitalei, acesta „ar avea aproape acelasi CV” precum cel al lui Basescu. Spirit dur, cu un discurs frontal, cu un limbaj uneori „pitoresc” (as spune eu), Oprescu ar putea intruchipa imaginea contrabalansata a actualului presedinte: suficient de rebel incat sa se rupa de partid si sa castige de unul singur cursa, suficient de independent fata de dinamica institutionala si constitutionala, suficient de imaginativ pentru a da curs unei noi imagini de leadership bazat pe ceea ce denumim formal realpolitik.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu