Sa-l Aparati pe Mihai!

Acestea erau vorbele de duh pe patul de duca ale autoarei Zoe Dumitrescu-Busulenga. Aceasta pare a fi mostenirea epigonilor de secol XXI. Ce rusine si ce chin! Ce rautate din partea "emo kids-ilor" (mai tineri sau mai batrani) carora le place sa denigreze ceea ce avem ca natie, ce avem ca valoare! Ce le mai trebuie lor astazi sa stie care e simbolistica florii albastre in versurile "de dulce stil clasic" ale lui Eminescu? Ce le mai trebuie lor sa stie care e fiorul transmis de romantismul german? Ce le mai trebuie lor sa stie de Schopenhauer? De ce sa mai vorbesti astazi sau chiar sa mai amintesti despre pasiunea implacabila a geniului rece care si-ar rupe aripile in fata lui Hyperion pentru o clipa muritoare?
Pare a fi o rusine emotiva azi sa mai citesti stihuri. Pare a fi degradant chiar daca versurile sunt ale insusi poetului Mihai Eminescu. Dar pentru a citi si pentru a intelege, trebuie sa ai un adevarat "talent" innascut sau creat si format. Sa vezi maiestria versului, alaturarea cuvintelor, muzicalitatea ritmului si a rimei nu e un lucru de prima mana. Citirea la a doua mana, la a treia iti poate revela ceea ce multi nu vad sau nu stiu sa vada.
Dupa cum spunea si marele critic George Calinescu, Eminescu este si va ramane " cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".
Astazi, pe 15 ianuarie, prefer sa fiu unul dintre modestii aparatori ai mostenirii sale. Atat astazi, atat maine cat si in viitor.

"El tremura ca alte dati
În codri si pe dealuri,
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri:

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mari din tot înaltul:
Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece."