Eu cand vreau sa fluier, fluier!

In seara aceasta am vazut mult prea titratul film "Eu cand vreau sa fluier, fluier", in regia lui Florin Serban. Lungmetrajul este primul film romanesc din ultimii 17 ani care a intrat in competitia oficiala a Festivalului de la Berlin si a reusit sa ia si doua premii importante: marele premiu al juriului - Ursul de Argint si distinctia "Alfred Bauer" in 2010, fiind propunerea de Oscar pentru categoria cel mai bun film intr-o limba straina pentru februarie 2011.
Filmul e o fresca dura a realitatii romanesti noroioase, cu detinuti si psihologii bolnave, cu comportamente vulgare si lipsite de orice urma de etica, cu dureri ascunse si gresit dimensionate. E un fel de Baudelaire autohton, un fel "de arta a uratului".
Peisajele sunt insa familiare. Atmosfera mohorata a incintelor pline de fier ruginit si abandonat intre cladiri pustii si gri nu mai pare sa fie o noutate in ultimele filme romanesti pe care le-am mai urmarit din generatia pe care as numi-o post-postmoderna. Aceeasi manelisti cu pantofi si trening cu fundul pana la genunchi, cu cercei in urechi, in nas, fumand "afectati" si figuranti dintr-o tigara si jucand "o miuta orgolioasa si transpirata" cu golanimea de la bloc. Numai ca aici e vorba de niste detinuti. Apoi drama familiei destramate din cauza peregrinarii a romanilor si a romancelor prin Italia si alte "tari straine", lasand "acasa" un barbat betiv sau o femeie "atat de singura, dar cu moravuri satisfacute din acest punct de vedere", cu " o caruta de copii" care mai "usernic" decat celalalt. Si, bineinteles, sacrificiul din dragoste, o dragoste tarata in minciuna, cu bataie si amenintari "dar plina de sentiment" pentru care personajul principal, Silviu, un detinut care mai are doua saptamani pana la "liberare", isi risca viata si o risca si pe cea a celor din jurul sau intr-o maniera "bolnavicioasa, posesiva, psihopata".
Tema e "prea comuna", subiectul, la fel. Poate pe Occidentali ii impresioneaza asemenea cadre prea "saturati" de bataile lui Rambo, de iubirea enigmatica a Juliei Roberts si de sarmul lui Alain Delon. De fapt, parca mi se pare ca exista asa un fel de "balcanism" in filmele din sfera Est-Europeana. Cadre asemanatoare am mai vazut in filmele lui Emir Kusturica, dar n-as putea, de exemplu, sa comparat cu nimic in lume "Pisica alba, pisica neagra" cu filmul despre care mi-am propus sa scriu cateva randuri. In consecinta, nu as putea sa dau o bila neaparat alba acestui film. Mi s-a parut lipsit de o simbolistica impresionanta sau imprevizibila, fara cadre deosebite, cu o rotire de fapt a imaginilor si a cadrelor putin prea rapida si deranjanta pentru ochi. Actorii au avut ceva naturalete, dar nu impresionanti. Doar aceasta "estetica a uratului" transpare prin porii lungmetrajului. E un film de vazut cel putin pentru renumele sau, mai mult pentru distributia sa neasteptata dar doar atat. E "ca un fel de poveste de viata" atat de des intalnita, cu atatia "figuranti" care nu mai pot sa primeasca nicio distinctie, din pacate, pentru ca sunt mult prea des vazuti si intalniti.