Azi am trait un total moment de liniste. Constat ca nu e usor de gasit, dar cand il gasesti nu poate fi decat total. Cum pasii m-au dus azi pe Strada Lapusneanu, m-am gandit sa-mi raresc timpii de miscare pentru a mai lua o gura de aer de care simteam ca aveam nevoie. Nici nu m-am bucurat prea mult de soarele care s-a ivit la un moment dat printre nori ca a si inceput sa ploua. Normal, cum n-aveam umbrela la mine, m-am gandit ca ar fi bine sa ajung cat mai repede intr-un loc ferit mai ales ca stropii erau desi, mari si reci. Asa am ajuns la Cafeneaua Veche. E o cafenea pe langa care am mai trecut de mai multe ori dar nu pot sa spun ca mi-a atras in mod special atentia pentru simplul fapt ca mi se parea ca "da prea din drum" in interior. De nevoie mai mult, azi am intrat acolo. Desi e un loc extrem de mic care pentru un claustrofob pare inuman, e extrem de bine aranjat, cu mese mici doar cu doua scaune si cu canapele "care mai de care mai invartite" printre alte scaune in jurul altor masute. Mi s-a parut extrem de intima si de linistita. Apoi atmosfera pe care doreste sa o imprime, aceea a Iasului vechi, imaginile atarnate pe peretii de un cafeniu rupt parca din alte timpuri, candelabrul, toate redau foarte bine atmosfera unui fel de "illo tempore". Dincolo de atitudinea primitoare a patronului care era amestecat printre cei de fata, amintindu-mi de "boutique-urile" turcesti, ceea ce "a pus capac" la toate a fost muzica. Printr-o usa deschisa pe care intra un aer proaspat si plin de apa, in fata unui tablou al stropilor mari care cadeau zgomotosi pe trotuarul orasului, Eric Clapton era mai mult decat perfect...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu