Cel putin dintr-un motiv traim ca in Sua. Am egalat o performanta nu usor de atins astfel incat am ajuns sa ne putem compara cu cea mai mae putere a Mapamondului. Despre ce e vorba? Simplu: despre frecventa alegerilor. La ei, campania electorala dureaza cate trei luni. E de inteles deoarece e vorba de un stat federal care presupune o alegere dubla (sa-i spunem) a presedintelui: atat la nivel federal, cat si la nivelul fiecarui stat federat.
Miza alegerilor creste pentru un Parlament (Congres) federal, bicameral unde se pastreaza, legitim, acelasi principiu al reprezentarii intregului dar si a partilor. Mai mult cate o treime din totalul congresmanilor sunt realesi o data la doi ani intr-un interval al unei legislaturi pline de sase ani.
Mai adaugam apoi analizei rundele de alegeri pentru toate structurile locale, unde, interesant, ceea ce individualizeaza Sua de restul Lumii este acel sistem al "alegerilor primare" prin care, tot in mod direct (adica prin vot direct, universal, liber exprimat) se aleg listele de candidati care au acces in alegerile locale. Ar fi omologul procesului intern al unui partid la noi de a-si desemna candidatii la nivel de partid. Altfel spus, daca la noi acest proces este unul intern organizatiei, la ei, chiar si aceasta prima selectie este deschisa publicului, ceea ce, la modul real, face ca politicienii sa fie total responsabilizati in interiorul partidelor din care provin pentru a ajunge la "urechile si la ochii" publicului larg, electorilor.
Noroc, ca reprezentantii Curtii Federale Constitutionale sunt alesi pe viata ca agenda alegerilor ar ramane fara spatii de "respiro".
Dincolo de usoara ironie (desi sper ca nu sadica), americanii au foarte multe de alegeri, pentru foarte multe categorii, cu perioade de campanie electorala sustinute si prelungite, ajungand sa fie chemati la urme de mai multe ori in acelasi an, chiar daca Sua nu a dezvoltat mecanisme specifice democratiei direct-participative.
Plecand de la acest preludiu, si la noi, se pare ca meanismele electorale sunt extrem de activate in ultima perioada. Asadar, am avut alegeri locale, posibil sa intram imediat in campanie pentru referendum-ul presedintelui proaspat demis, apoi vom avea alegerile parlamentare, apoi cele europarlamentare.
Ceea ce diferentiaza situatia autohtona de cea americana e faptul ca aceste runde electorale sunt atat de tipul celor "firesti" (aflate in calendar), dar si anticipate (bine clar nu numai asta diferentiaza cele doua state). Nu stiu daca situatia trebuie sa ne ingrijoreze (asa cum s-a tot vehiculat prin presa in ultima vreme). Faptul ca unii ii inlocuiesc pe altii acum nu mi se pare altceva decat "reversul unei medalii" si nimic mai mult. Doar data din calendar e diferita.
Ce ar fi totusi de remarcat e faptul ca, la noi, dupa atatia ani de tranzitie democratica nu functioneaza decat coalitiile de tip polarizat si opozitiile docile (oricare ar fi culoarea lor politica). Si cu toate acestea, un paradox exista: ele nu mi se par ca trimit regimul actual in trecut, in negura timpurilor totalitare, dupa cum nici nu raliaza statul nostru in randul democratiilor consolidate.
Asemenea mecanisme care construiesc democratia in jurul unui centru de putere care trebuie sa fie destul de omogen mi se par ca sunt cauzate de insuficiente culturale: lipsa capitalului social amestecat, as zice eu, cu un "fel de orgoliu adapat din fantanile unui fel de realpolitik", un fel de EL (el - partidul, el - omul politic, el - Parlamentul, el - Primarul, etc) orgolios in dimensiunea sa total dura, a conducatorului, a detinatorului unic al puterii, a nevoii de posesiune directa a resurselor, a altora, a imobilelor, a status-ului (cum s-ar juca cu termenii Bourdieu).
Asemenea mecanisme care construiesc democratia in jurul unui centru de putere care trebuie sa fie destul de omogen mi se par ca sunt cauzate de insuficiente culturale: lipsa capitalului social amestecat, as zice eu, cu un "fel de orgoliu adapat din fantanile unui fel de realpolitik", un fel de EL (el - partidul, el - omul politic, el - Parlamentul, el - Primarul, etc) orgolios in dimensiunea sa total dura, a conducatorului, a detinatorului unic al puterii, a nevoii de posesiune directa a resurselor, a altora, a imobilelor, a status-ului (cum s-ar juca cu termenii Bourdieu).
In termeni proprii, neacademici, eu i-as spune "orgoliu tampit", irational, nelegitimat de ceva anume mereu, ci pur si simplu ca eticheta "extrem de colorata" care are un scop personal in raport cu vreo strategie generala, un scop de genul "am facut-o si eu ostantativ ca sa ma bag in seama".
